estetică

Ce este estetica:

Estetica este un cuvânt care provine din termenul grecesc aisthetiké, adică "cel care percepe, care percepe". Estetica este cunoscută sub numele de filosofia artei, sau de studiul a ceea ce este frumos în manifestările artistice și naturale .

Estetica este o știință care se referă la frumusețe și, de asemenea, abordează sentimentul că ceva minunat se trezește în fiecare individ.

Deoarece este strâns legată de conceptul de frumusețe, există mai multe centre estetice sau clinici unde oamenii pot face diverse tratamente cu scopul de a-și îmbunătăți aspectul fizic .

Estetica în filosofie

Estetica este, de asemenea, cunoscută sub numele de filozofia frumosului și în originea sa a fost un cuvânt care a indicat teoria cunoștințelor sensibile (estadiologia).

Înțelesul atribuit în prezent esteticului a fost introdus de AG Baumgarten, pentru a descrie ceea ce în vremea lui era numit "critica gustului".

De-a lungul veacurilor, filozofia sa intrebat intotdeauna despre esenta frumosului, tema centrala a esteticii.

Potrivit lui Platon, frumosul se identifică cu cel bun, iar întregul idealist estetic își are originea în această noțiune platonicică. În cazul lui Aristotel, estetica se bazează pe două principii realiste: teoria imitației și a catharsisului.

Estetica neoplatonică, apărată de Plotin, a reapărut în Renaștere, în special cu AAC Shaftesbury (Școala engleză de sentimente morale) și, de asemenea, în unele noțiuni de idealism romantic, care contemplă frumosul ca manifestare a spiritului.

Clasicismul francez (Descartes și Boileau-Despréaux) menține ideile lui Aristotel, deși noțiunile de "claritate" și "distincție" sunt introduse de raționalism ca criterii de frumusețe.

Aflați mai multe despre semnificația Renașterii.

În secolul al XVIII-lea, istoria esteticii își atinge vârful. Engleza a analizat impresia estetică și a stabilit diferența dintre frumusețea imediat cunoscută și frumusețea relativă. De asemenea, a fost făcută separarea dintre frumos și "sublim" (E. Burke).

În Critica Judecății, Kant a determinat caracterul a priori al judecății estetice, identificând frumosul ca un "sfârșit fără sfârșit" și numind "a priori știința sensibilității" ca o estetică transcendentală. Clasicismul german a fost stimulat de fundațiile lui Kant, așa cum este posibil să se verifice cu Schiller, Goethe, W. von Humboldt.

În secolul al XIX-lea, GT Fechner a creat estetica inductivă sau experimentală, opoziția față de estetica speculativă.

În estetica contemporană, este important să evidențiem două tendințe: metafizica ontologică, care schimbă radical categoria frumosului și îl înlocuiește cu panta adevăratului sau veridic; și tendința istorico-sociologică, care contemplă lucrarea de artă ca document și ca o manifestare a omenirii, analizată în sfera ei socio-istorică.