Înțeles Ancient Philosophy

Ce este filozofia antică:

Filosofia antică este perioada dintre apariția filozofiei în secolul al șaptelea î.Hr. și căderea Imperiului Roman.

Filozofia antică marchează prima formă a gândirii filosofice existente . Începutul său a avut loc în Grecia, cu aproximativ 600 de ani înainte de Hristos, ca o formă de interogare a dogmelor bisericii, a miturilor și a superstițiilor.

Gândurile dezvoltate în acel moment au servit ca bază pentru construirea gândirii critice și modului de gândire occidental. Anterior, nu a existat nici o preferință pentru explicațiile raționale și logice ale fenomenelor naturii. Cu primele raționamente filosofice (bazate pe analize empirice ale realității), au apărut primele forme de științe.

Contextul istoric

Filozofia antică a început în secolul al VII-lea î.Hr. în regiunea Ionia, Grecia. Orașele care alcătuiau regiunea erau ocupate cu poli de comerț cu Marea Mediterană și, prin urmare, aveau o mare concentrare de intelectuali.

Tocmai în orașul Miletus au apărut primele trei filosofi: Thales, Anaximander și Anaximenes . Ideile sale au respins explicațiile tradiționale bazate pe religie și au căutat să prezinte o teorie cosmologică bazată pe fenomene observabile.

În termeni istorici, filozofia antică se extinde până în secolul al V-lea după Hristos, când apare căderea Imperiului Roman și tranziția de la Antichitate la Evul Mediu.

Perioadele de filozofie antică și dezbaterile

Filosofia antică este împărțită în trei perioade distincte, fiecare dominat de teme și teme diferite:

Perioada pre-socratică (din secolele VII-V î.Hr.) : a apărut în timpul apelului perioadei arhaice grecești. Studiile filosofice ale timpului au căutat să explice natura și realitatea însăși. În această perioadă a avut loc un mare progres al astronomiei și al nașterii fizicii, cu accent pe filozoful Thales din Milet.
Perioada socratică (din secolul al V-lea până în secolul al IV-lea î.Hr.) : numită și perioada clasică, sa ocupat de problemele legate de ființa umană, care se refereau la probleme legate de suflet, dependențe și virtuți. În această perioadă, democrația sa stabilit în Grecia. Cele mai importante momente ale anului au fost Socrate, Aristotel și Platon.
Perioada elenistică (din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul VI d.Hr.) : este o perioadă mai puțin definită a filozofiei antice, cu idei și soluții mai puțin categorice decât perioadele anterioare. Pe lângă temele legate de natură și de om, filosofii eleniști au studiat modul în care ființa umană poate fi fericită, indiferent de circumstanțele care scapă de puterea sa, cum ar fi guvernul, societatea etc. Unele aspecte importante ale perioadei elenistice sunt Epicurus, Aristotel și Zeno de Cithium.

Școli ale filozofiei antice

Școlile de filosofie antică încep doar cu Platon în secolul al cincilea înainte de Cristos, fără a cuprinde perioada pre-socratică. Acest lucru se datorează faptului că, înainte, filosofia nu a fost predată de text și au fost recuperate foarte puține note ale filosofilor pre-socratici precum Pythagoras, Parmenides, Heraclitus și Tales.

Școlile filozofiei antice au fost formate din fire de rațiune care au câștigat mai multă putere și adepți decât alții. Printre cele mai importante sunt:

platonism

Platon (427-347 î.Hr.) a fost primul filosof antic al cărui lucru poate fi accesat în cantități mari. Contribuțiile sale includ studiile sale politice și conceptul universale (tot ceea ce este prezent în diferite locuri și momente, cum ar fi sentimentele, culorile etc.).

Platon a înființat o școală la Atena, numită Academia, care a rămas în funcțiune până în anul 83 d.Hr., ceea ce a contribuit la răspândirea ideilor sale chiar și după moartea sa.

aristotelismului

Aristotel (384 - 322 î.Hr.) este unul dintre cei mai influenți filozofi din istorie. Învățăturile sale au fost esențiale pentru avansarea mai multor domenii, cum ar fi logica, etica, retorica, biologia etc.

Lucrarea lui Aristotel a exercitat o influență extremă nu numai în tradiția occidentală, ci și în cea indiană și araba.

stoicism

Stoicismul a fost o școală filozofică începută în Atena de Zeno de Cithius, circa 300 î.Ch. Pentru stoici, scopul filosofiei a fost acela de a aduce ființa umană într-o stare de liniște absolută, independentă de factori externi față de individ.

Stoicismul sa concentrat pe studiul metafizicii și al conceptului de logos (ordinea universală), argumentând că tot ce se întâmplă se întâmplă pentru un motiv.

epicurismul

Epicurul (341 - 270 î.Hr.) a susținut că singura modalitate de a trăi este prin plăceri moderate care nu au fost confundate cu dependențele. Ideile sale s-au îndreptat către cultivarea de prietenii și activități artistice precum muzica și literatura.

Epicurus a susținut, de asemenea, că totul se întâmplă din întâmplare și că realitatea în care trăim este doar una dintre mai multe posibile.

scepticism

Scepticismul a fost o școală filozofică inițiată de Pirro de Élis (360-270 î.Hr.), care a pledat pentru o constantă chestionare a tuturor aspectelor vieții. Pirro credea că lipsa de judecăți era suficientă pentru a duce ființa umană la fericire.

cinism

Școala filosofică a cinismului a fost inițiată de Antisthenes (445 - 365 î.Hr.). Lanțul credea că sensul vieții a fost acela de a trăi conform naturii însăși. Astfel, virtutea ar consta în respingerea dorințelor de bogăție, putere și faimă și căutarea unei vieți simple.

Top filosofi antice

Printre filosofii principali ai antichității se numără:

Tales of Miletus (623-546 î.Hr.) : considerat părintele filozofiei, a trăit în perioada pre-Socratic. El a prezentat primele întrebări empirice și a crezut că apa este substanța primordială din care a venit totul.

Anaximander (610-547 î.Hr.) : la fel ca Tales, el credea în existența unei substanțe care pune bazele vieții și a tuturor lucrurilor. Pentru el, această substanță a fost numită apeiron (infinită, veșnică și nemuritoare) și a dat masa tuturor lucrurilor din univers.

Anaximenes (588-524 î.Hr.), discipol al lui Anaximander, credea că substanța primordială primordială a tuturor lucrurilor era aerul.

Pitagora de Samos (570-490 î.Hr.) : a prezentat un punct de vedere matematic pentru a explica originea lucrurilor. Gândirea lui a fost fundamentală pentru avansarea științelor exacte.

Heraclitus (535-475 î.Hr.) : a crezut că focul era substanța fundamentală a naturii. Reflecțiile sale metafizice au susținut că procesele schimbării și fluxul constant al vieții au fost rezultatul forțelor opuse exercitate de univers.

Parmenides (510-470 î.Hr.) : a contribuit la avansarea ontologiei (studii despre ființă).

Zenão de Eleia (488-430 î.Hr.) : gândurile sale au fost îndreptate spre elaborarea unor paradoxuri care au făcut teoriile pe care nu le-a crezut imposibilă. Printre principalele teme atacate au fost divizibilitatea, multiplicitatea și mișcarea, care, potrivit filosofului, sunt doar iluzii.

Empedocles (490-430 î.Hr.) a susținut că lumea a fost structurată pe patru elemente naturale (aer, apă, foc și pământ) care ar fi manipulate de forțe numite dragoste și ură.

Democritus (460-370 î.Hr.) : creatorul atomismului, conform căruia realitatea era formată din particule invizibile și indivizibile numite atomi.

Socrate (469-399 î.Hr.) : a contribuit enorm la studiul ființei și esența ei. Filosofia sa a folosit în mod constant maieutica, o metodă de reflecție critică care urmărea deconstrucția prejudecăților și generarea cunoașterii de sine.

Platon (427-347 î.Hr.) : a contribuit în mod fundamental la toate domeniile cunoașterii și a apărat conceptul de universale.

Aristotel (384-322 î.Hr.) : filosofia sa a servit drept bază pentru gândirea logică și științifică. Ca și Platon, a scris numeroase lucrări despre metafizică, politică, etică, artă etc.

Epicurul (324-271 î.Hr.) : a susținut că scopul vieții a fost plăcerea moderată, adică sănătoasă și fără dependență.

Zeno de Citius (336-263 î.Hr.) : fondator al stoicismului, a înțeles că fericirea era independentă de factorii externi față de individ.

Diogenes (413-327 î.Hr.) : adept al cinismului, a susținut că fericirea era în cunoașterea de sine și departe de bunurile materiale.

Caracteristicile filozofiei antice

Principalele caracteristici ale filozofiei antice sunt:

A fost prima etapă a filosofiei occidentale;
A apărut în Grecia Antică în secolul al XVII-lea și a durat până la căderea Imperiului Roman în secolul al V-lea;
A servit drept bază pentru modul de gândire occidental și a dus la apariția primelor forme de știință;
Este împărțită în trei perioade: pre-Socratic, Socratic și Elenistic;
Scolile sale principale sunt: platonism, aristotelianism, stoicism, epicureanism, scepticism, cinism;
Printre principalii săi reprezentanți sunt: Plato, Aristotel, Epicurus, Thales of Miletus, Socrates etc.