umanism

Ce este umanismul:

Umanismul a fost o mișcare intelectuală inițiată în Italia în secolul al XV-lea cu Renașterea și răspândită în întreaga Europă, rupând de influența puternică a Bisericii și gândirea religioasă a Evului Mediu. Teocentrismul (Dumnezeu, ca centru al tuturor lucrurilor) dă drumul antropocentrismului, omul devenind centrul interesului.

În sens larg, umanismul înseamnă a evalua mai presus de toate ființa umană și condiția umană. Este legată de generozitate, compasiune și preocupare pentru evaluarea atributelor și a realizărilor umane.

Umanismul caută cele mai bune lucruri în oameni fără a folosi religia, oferind noi forme de reflecție asupra artelor, științelor și politicii. În plus, mișcarea a revoluționat domeniul cultural și a marcat tranziția dintre Evul Mediu și Epoca Modernă .

În special în domeniul științelor, gândirea umanistă a dus la o abatere de la dogmele și dictatele bisericii și a oferit pași mari în ramuri precum fizica, matematica, ingineria și medicina.

Caracteristicile umanismului

Printre principalele caracteristici ale umanismului se numără:

Perioada de tranziție între Evul Mediu și Renaștere;
Valorizarea ființei umane;
Apariția burgheziei;
Accent pe antropocentrism, adică omul în centrul universului;
Emoțiile umane au început să fie mai apreciate de artiști;
Eliminarea dogmelor;
Aprecierea dezbaterilor și opiniilor divergente;
Valorizarea raționalismului și a metodei științifice.

Umanismul în artă

Prin lucrările lor, intelectualii și artiștii au început să exploreze teme legate de figura umană, inspirată de clasicii antichității greco-romane ca modele de adevăr, frumusețe și perfecțiune. Sculpturile și picturile au prezentat acum foarte multe grade de detaliu în expresiile feței și în proporțiile umane, iar perioada a fost marcată de dezvoltarea de diferite tehnici.

Perspectiva cu punct de dispariție (numită și perspectiva Renașterii) a fost una dintre tehnicile de pictura dezvoltate în timpul mișcării umaniste, asigurând simetria și profunzimea lucrărilor.

În artele plastice și în medicină, umanismul a fost reprezentat în lucrări și studii privind anatomia și funcționarea corpului uman.

Principalele nume și opere ale umanismului

Unii dintre cei mai importanți artiști umaniști ai timpului de naștere, urmat de o parte din lucrările sale, sunt:

literatură

Francesco Petrarca : Cântecul și triumful, cartea mea secretă și itinerarul pentru Țara Sfântă
Dante Alighieri : Comedia Divină, Monarhia și Convivialitatea
Giovanni Boccaccio : Decameron și O Filocolo
Michel de Montaigne : Eseuri
Thomas Mai mult : Utopia, Agonia lui Hristos și Epitaf

pictură

Leonardo da Vinci : Cina cea de taină, Mona Lisa și omul Vitruvian
Michelangelo : Crearea lui Adam, plafonul și judecata ultimă a Capelei Sixtine
Raphael Sanzio : Școala din Atena, Madona Sixtină și Transfigurația
Sandro Botticelli : Nașterea lui Venus, Adorarea magilor și primăvara

sculptură

Michelangelo : La Pieta, Moise și Madonna din Bruges
Donatello : Sfântul Marcu, Profet și David

Umanismul în literatură

Umanismul corespunde, de asemenea, unei școli literare care a avut preponderență în secolele XIV și XV.

În literatură, poezia palatală (care apare în interiorul palatelor), scrisă de nobili care prezintă porturile și obiceiurile curții, iese în evidență. Unii scriitori italieni care au avut cel mai mare impact au fost: Dante Alighieri (Divina Comedie), Petrarca (Cancioneiro) și Bocaccio (Decameron).

Umanismul și Renașterea

Contextul istoric al umanismului este confundat cu cel al Renașterii, având în vedere că gândirea umanistă a constituit fundamentele ideologice care au stat la baza mișcării Renașterii.

Între secolele al paisprezecelea și al șaptesprezecelea, umanismul a determinat o nouă poziție în raport cu doctrinele religioase în vigoare la momentul respectiv, propunând o deviere de la ele și o interpretare mai rațională și antropocentrică a lumii.

În timpul renașterii, gândirea umanistă a fost, de asemenea, caracterizată de încercările de a elibera omul de regulile stricte ale creștinismului medieval. În general vorbind, umanismul a servit în acest moment ca o luptă împotriva obscurității medievale și a condus la crearea unui comportament științific liber de norme teologice.

Aflați mai multe despre semnificația Rebirth.

Umanismul și clasicismul

Umanismul este adesea legat de clasicism, deoarece ambele au fost mișcări antropocentrice care au avut loc în timpul Renașterii.

Clasicismul a devenit evident în secolul al șaisprezecelea (un secol după apariția gândirii umaniste), funcționând ca o componentă umanistă care urmărea să stabilească raționalismul și antropocentrismul salvând valorile greco-latine clasice, înainte de influența bisericii. Astfel, este posibil să afirmăm că clasicismul a fost una dintre manifestările gândirii umaniste.

În ciuda faptului că au avut un mare impact asupra culturii și filozofiei, respectul pentru antichitatea clasică adus de clasicism a avut o vizibilitate mai mare în artele vizuale, motiv pentru care mișcarea clasicistă este văzută ca fiind predominant estetică.

Umanismul secular

Umanismul secular, cunoscut și sub denumirea de Lay Humanism, este un curent filosofic care abordează justiția socială, rațiunea umană și etica.

Urmașii naturalismului, umaniștii seculari sunt, de obicei, atei sau agnostici, refuzând doctrina religioasă, pseudosciența, superstiția și conceptul de supranatural. Pentru umaniștii seculari, aceste zone nu sunt văzute ca temelia moralității și luării deciziilor.

Umaniștii seculari se bazează pe rațiune, știință, învățare prin conturi istorice și experiență personală, care sunt suporturi etice și morale, dând sens vieții.

Umanism și Psihologie

Psihologia umanistă își are originea la mijlocul secolului al XX-lea și importanța sa a crescut semnificativ în anii 1960 și 1970. Fiind o ramură a psihologiei, mai exact a psihoterapiei, psihologia umanistă a apărut ca o reacție la analiza comportamentală în sine. Este considerată o abordare suplimentară, împreună cu terapia comportamentală și psihanaliza.

Bazat pe umanism, fenomenologie, autonomie funcțională și existențialism, psihologia umanistă învață că ființa umană posedă în el un potențial de auto-realizare . Psihologia umanistă nu intenționează să facă o revizuire sau adaptare a conceptelor psihologice existente, ci să fie o nouă contribuție în domeniul psihologiei.

Vezi și Caracteristicile Umanismului